Copiii Părintelui…

Într-un sat, undeva, prin Moldova, un copil era trist că pe Tatăl lui, care era preot, îl împarte cu alţi copii… avea şapte ani şi era puţin gelos. Pe tatăl lui nu-l avea, cum alţi copii îl aveau pe tatăl lor… Tatăl lui era părintele tuturor… şi timpul i se împărţea pentru toţi ai satului…

Şansa că era copilul Părintelui, mai târziu o socotise…

Am rămas mereu cu gândul la această relatare, deşi nu sânt fiul vreunui preot dar am avut şansa de a trăi lângă preoţi, încă de mic…

Aşa l-am înţeles şi pe Virgil, copilul despre care am scris mai sus.

Copiii Părintelui, oricare ar fi el, se hrănesc, în copilărie, cu prescuri şi se joacă prin biserici - mai ales când sânt mici – în timpul slujbelor, aici se simt ca acasă pentru că acolo este Tatăl lor şi mama lor şi au toată siguranţa.

Copiii Părintelui sânt frumoşi pentru că îl primesc pe Hristos atât de mereu, iar la masă când se pun mănâncă hrană binecuvântată. Cel puţin unul dintre copiii Părintelui devine Părinte…

Copiii Părintelui de multe ori când sânt bolnavi nu-l au fizic pe Tatăl lor aproape, el fiind plecat, mai degrabă, la alţi bolnavi… Copiii Părintelui ştiu despre tatăl lor că, uneori, mereu, poate fi plecat şi că întotdeauna este sărbătoare când este cu ei acasă…

Copiii Părintelui, când cresc mari îl văd pe tatăl lor alb şi luminat la chip şi au cea mai bună siguranţă a buniciei pentru copiii lor…

În Casa Părintelui totul era altfel… chiar şi singurătatea avea un miros anume, iar merele din fructieră se ocroteau de marea linişte aşezată pe orice obiect. În casa Părintelui mereu ardea o lumină în candelă…, siguranţa luminii pentru noaptea electrică a fiecărui univers… era frumos în Casa Părintelui…

În cuier atârnă haine negre şi lungi şi la uscat sânt cămăşile albe…, clătirea şi lucrul Mamei Preotese…, iar jocul copiilor Părintelui colorează, în nuanţe, tot universul dintre alb şi negru…

ionuţ lăpadat, decembrie, 3, mmviii, Sibiu.