Ioan Caragiani, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2008.

După cum aflăm din Nota premergătoare, cartea reprezintă o reeditare a unui foileton publicat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, începând din 1891, ca supliment la Revista pentru Istorie, Archeologie şi Filologie. Cartea păstrează inclusiv grafia din perioada primei apariţii a textului. Bun cunoscător al situaţiei românilor din diverse locaţii ale Peninsulei Balcanice, autorul realizează un studiu plurivalent, atingând probleme ce ţin atât de istorie, cât și de limbă sau tradiţii. Punctul de plecare al acestui periplu îl constituie o acută problemă identitară a românilor, care, ”deşteptându-se foarte târziu în conştiinţa lor naţională, s-au pomenit cu tot avutul lor istoric apropriat de alţii, și trebue se şi-l recăştige earăşi pas cu pas probând ce este al lor și al părinţilor lor” (p.1)
O probă esenţială în constituirea acestei identităţi naţionale dorite de români se doreşte a fi chiar această carte a lui Caragiani. Este vorba însă despre o identitate evident fragmentată și extrem de greu de recuperat, dată fiind răspândirea comunităţilor româneşti și lipsa lor de organizare. Autorul consideră comunităţile disparate de români drept ”triburi”, multe dintre ele ducând o existenţă nomadă: ”Cei mai mulţi dintre Fârşeroţi au fost de totdauna și până astăzi păstori nomazi fără sate sau comune stabile, ci vara îşi fac satele lor în munţi lângă stâne, iar iarna în câmpii, unde se scoboară ca să-şi ierneze turmele. Aceste sate provizorii clădite de lemn ei le numesc cătune sau călive.”(4) Nomadismul este, aşadar, o probă a provizoratului în care trăiesc comunităţile româneşti, iar pericolul de pierdere a identităţii îi pândeşte la tot pasul. Existenţa nomadă face aproape imposibilă orice formă de organizare comună. Comunităţile nu au organizare insituţională, le lipseşte biserica și şcoala, foarte puţini dintre ei ştiu să scrie și să citească. Nomadismul este probat și prin referinţe la alte scrieri istorice, cartea lui Caragiani fiind foarte bine documentată. Astfel, un fragment dintr-o scriere de Pouqueville, evidenţiază faptul că puţini dintre români duc o viaţă organizată, în oraşe, practicând diverse meşteşuguri. Unii dintre ei se izolează în munţi, iar cei mai mulţi duc o existenţă nomadă, continuând tradiţia păstorească a strămoşilor.
Fragmentarea comunităţii româneşti duce adeseori la confuzii grave, românii fiind asociaţi altor neamuri. Confuziile sunt cu atât mai frecvente cu cât ei nu fac demersuri consecvente pentru afirmarea identităţii ca naţie. Analiza lui Caragiani merge pe firul acestui fragmentarism, ajungând până la destinul unor familii, nuclee de românism care au tendinţa de a se evidenţia prin fapte deosebite. Aşa se întâmplă cu familia Buieştilor sau a Spăteştilor. Interese de moment duc, uneori, la alianţe temporare între micile comunităţi de români: ”Familiile prinţiare ale Spăteştilor și ale Buieştilor de la 1400 trecură cu mare parte din triburile lor în Peloponez, unde-i găsim dupe 1400-1500 luptând împreună cu Veneţienii în contra Turcilor. Ei sunt în alianţă cu Românii dişi Maniaţi din promontoriul Tenaron al Laconiei și cu Românii din Mesenia, Arcadia, Trifilia și Taiget de lângă Sparta, și de câte ori dunt învinşi de Turci ori se ceartă cu autorităţile Veneţiane, se retrag în provincia Mani și împreună cu Românii de acolo se opun inimicilor lor.” (17) Din păcate, acest tip de alianţă conjuncturală nu are întotdeauna efecte pe termen lung și nu duce la constituirea unei societăţi organizate. În ceea ce priveşte triburile nomade, ele au totuşi un conducător care decide și care pare să aibă putere absolută (Caragiani exemplifică printr-un astfel de ”şef de trib” numit Alexi Bardă). Alianţele militare îi ajută pe români să reziste puterii turceşti, lăsând chiar impresia unei guvernări democratice (p.107).
Un tip special de organizare este reprezentat de comunităţile închise, care evită contopirea cu alte neamuri: ”Comuna Avela de pe Pind, comună neamestecată de seculi cu nici un alt neam, căci încuscrirea cu alte neamuri este oprită precum și admiterea de alte neamuri de a se aşeza în ea.” (38). Adevărată oază de românism pur, comuna oferă prilejul unui generos inventar de nume româneşti. Românii care vin din alte ţări sunt numiţi după acestea sau după denumirea unei regiuni. Numeroase comunităţi sunt organizate în sate izolate, în munţi, în zone extrem de greu accesibile și, prin aceasta, mult mai uşor de apărat. Securitatea sporită este plătită însă cu o existenţă rudimentară și cu resurse puţine. ”În adever sunt înspăimântătoare poziţiunile în munţi și între stâncile prăpăstioase, în cari sunt aşezate oraşele Româneşti din Peninsula Balcanică, dar le-au asigurat independenţa în tot veacul de mijloc.” (p.114).
O organizare mai bună poate fi observată, însă, mai târziu, în Albania, aşa cum se întâmplă cu oraşul Moscopolea: ”Apoi în Albania deodată se fondează un oraş Românesc de ciobani, Moscopolea, cu 70 de mii de suflete (nu cu 53 cum spune Pouqueville) și devine centrul culturei Orientului, în secolul trecut, cu o Academie și cu tipografie, pe când cele lalte populaţiuni neromâne n'aveau unele nici şcoli.” (p.115) Macedoromânii se evidenţiază prin serioasa lor preocupare pentru cultură, fiind capabili de mari sacrificii în acest scop.
Caragiani nu caută să relateze doar faptele unor comunităţi de români recunoscute, ci și să demonstreze romanitatea altora, cum se întâmplă cu cea a Şfachioţilor. Dovezile sunt legate atât de nume, cât și de obiceiuri sau de cântece.
Deşi aduce o informaţie extrem de bogată, cartea lui Caragiani nu reuşeşte, din păcate, să ofere tabloul complet al românismului din Peninsula Balcanică. Materialul documentar este însă cât se poate de util, transmiţând mesajul dorit de autor, acela al importanţei unui demers identitar care să-i unească pe românii de pretutindeni.

Ovidiu Baron

Tache Papahagi, Antologie aromânească, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2008.

Reeditată sub îngrijirea profesorului Tudor Nedelcea, Antologia aromânească, realizată de către etnograful Tache Papahagi în anul 1922, continuă seria colecţiilor de carte din ciclul „ Românii uitaţi” , colecţie editată de Fundaţia Scrisul Românesc din Craiova, şi premiată de către Asociaţia Română pentru Patrimoniu. Prin specificul activităţilor întreprinse, fundaţia condusă de către Tudor Nedelcea, contribuie la răspândirea fenomenului cultural românesc în rândul comunităţilor româneşti din afara graniţelor ţării. Preocupările etnografice, etnologice, lingvistice şi istorice ale cercetătorilor români din secolele XIX şi XX s-au concretizat într-un bogat şi reprezentativ material ştiinţific despre comunităţile româneşti existente în Peninsula Balcanică, aducând totodată în atenţia autorităţilor române, dar şi a publicului larg, informaţii inedite despre modul de viaţă, ocupaţii, tradiţii şi obiceiuri, precum şi relaţiile acestora cu autorităţile locale din zonele locuite de ei.
Odată cu trecerea timpului, aceste lucrări inedite au intrat într-un con de umbră, generaţiile actuale de români care vieţuiesc peste hotarele ţării (de la aromâni, meglenoromâni, basarabeni, istroromâni etc.) neavând privilegiul de a intra în contact cu primele ediţii ale acestor opere, iniţiativa Fundaţiei Scrisul Românesc de a reedita şi distribui gratuit, aceste capodopere printre conaţionali este una laudativă.

În prefaţa ediţiei din 2008, Marian Munteanu subliniază nevoia actuală de reîntoarcere la „trecutul şi tradiţiile tuturor ariilor etno-culturale europene”, în această diversitate culturală a spaţiului european, mai ales în contextul prezent de alterare a valorilor culturale şi spirituale. Marian Munteanu conturează în doar câteva pagini imaginea atât de complexă a etnologului, etnografului şi lingvistului Tache Papahagi, punctând cele mai importante aspecte ale activităţilor sale ştiinţifice. Antologia aromânească este după cum spune şi Marian Munteanu „un ghid preţios pus la îndemâna tuturor aromânilor, care vor găsi aici, peste timp, răspunsuri, confirmări şi reazem intelectual şi sufletesc în căutările şi frământările lor cu privire la propria identitate”1.
Antologia are o structură complexă, cuprinzând: Cuvinte pentru aromâni (scrise în aromână), Prefaţa, Introducerea cât şi capitolele despre Literatura poporană ( care cuprinde proverbe, ghicitori, poezii lirice balade şi legende, snoave, tradiţii şi basme, dar şi trei balade daco-române), Literatura cultă ( în care sunt prezentate poezii şi povestiri ale unor scriitori aromâni precum: Zicu A. Araia, Nicolae Batzaria, Constantin Belimace, Macu Beza, Tache Caciona, George Ceara etc. şi Muzica poporană aromânească. Glosarul din finalul antologiei a fost gândit astfel încât, străinii care nu sunt familiarizat cu acest dialect să poată descifra singuri tainele literaturii aromâne, fiecare cuvânt fiind tradus în limba franceză.

********

Reeditarea unor asemenea lucrări de o valoare inestimabilă pentru românii din Peninsula Balcanică este dovada vie a unui patrimoniu cultural moştenit care trebuie popularizat prin diferite mijloace, astfel încât să fie cunoscut şi transmis mai departe de fiecare nouă generaţie. Imperativul reeditării acestor lucrări apare cu atât mai evident , cu cât în contextul unei discuţii cu argumente istorice ample, situaţi românilor din afara graniţelor să poată fi, analizată, în lumina obiectivităţii faptelor care au fost.

Elena Ramona Potoroacă,

Muzeograf CNM „ASTRA” Sibiu

1 Problema raporturilor politice şi culturale ale aromânilor din Balcani a constituit o etenă provocare pentru istoria procesului de emancipare politică, a românilor din Peninsula Balcanică, (începând cu secolul al XIX-lea) Albaniei, Bulgariei şi Greciei.

Valori ale artei populare maghiare din zona Clujului primite în Academia Artelor Tradiţionale din România

    În zilele de 17 şi 18 februarie 2009, o echipă de specialişti din cadrul Complexului Naţional Muzeal „ASTRA”,  însoţită de colegii de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din Cluj, au efectuat o cercetare de teren în localitatea Viştea din judeţul Cluj, în scopul identificării meşterilor de etnie maghiară care mai practică, astăzi, arta confecţionării porturilor populare autentice, în tehnica brodării cu mărgele.                                                                            
     Prima noastră gazdă a fost doamna Eszter Szallos, pe care am cunoscut-o vara trecută în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, în cadrul Târgului Creatorilor Populari din România. Ne-a primit cu multă căldură şi bucurie, povestindu-ne mai întâi câte ceva despre istoria satului . Am aflat că satul Viştea, a fost atestat documentar încă din secolul al XIII-lea, a aparţinut domeniului episcopal al Gilăului, iar în hotarul localităţii au fost descoperite numeroase vestigii arheologice din perioada neolitică. Pe aici trecea şi drumul imperial roman care lega Napoca de Porolissum. Astăzi mai locuiesc aproximativ 1.000 de persoane de etnie maghiară şi câteva familii de români. Din punct de vedere turistic, localitatea Viştea se remarcă prin excepţionalele sculpturi în piatră realizate de meşterii locali şi de frumuseţea costumelor populare ale acestei zone.                                                                                                   După incursiunea în istoria localităţii, am intrat în „camera cea bună”, aranjată în stil tradiţional, ce impresionează de la prima vedere prin fastul cu care este decorată, îndeosebi patul înalt cu perne colorate în alb şi roşu care ajung până în tavan.  Masa, scaunele, dulapul de haine, blidarul numit în dialectul local Kredenz (termen preluat de la saşi), lada de zestre, laviţele, oglinda, cuierul, toate pictate pe fond alb cu motive florale bogat stilizate, în roşu, galben, portocaliu, verde, maro, completate de farfuriile şi căncee viu colorate atârnate pe perete, toate acestea încadrează armonios interiorul locuinţei. Dintre motivele florale, cele mai îndrăgite sunt: trandafirul, laleaua, garoafa, tulpinile cu frunze şi muguri, creanga de brad, ghinda, iar dintre cele  avimorfe păsările, porumbelul, păunul, şi cocoşul. Între motive, pe spaţiul rămas, sunt brodate vase cu flori, asemenea grădinilor pline de flori.
          Eszter Szallos ne-a arătat cele mai frumose costume populare, păstrate în lada de zestre, făcându-ne o adevărată demonstraţie a tipologiei acestuia. La ora actuală deţine un număr de peste 40 de porturi populare maghiare complete din zonă achiziţionate pe parcursul a 20 de ani de la femeile din sat. De la vârsta de 10 ani a învăţat de la mama şi bunica sa meşteşugul broderiei cu mărgele, dar şi cel al pictării mobilierului. Lucrează alături de mama sa, Katalina Gergely în vârstă de 62 de ani cu multă pasiune şi dăruire, broderia de pe şorţurilor şi panglicile de sărbătoare, specifice portul popular din zona Călatei.
    Nu s-a limitat doar la acest meşteşug şi a descoperit că are înclinaţii în a realiza podoabe noi si diversificate.  Multe femei din Viştea comercializează accesorii  pentru târgurile din ţară şi din Ungaria, dar folosesc o gamă redusă de produse. Eszter pune mult suflet în ceea ce creează si nu se dă învinsă de surplusul de muncă pe care îl presupune respectarea detaliilor de pe obiectele originale sau diversificarea şi înnoirea produselor. Ne-a mărturisit că în imaginaţia ei are modele pentru mulţi ani  de muncă de acum înainte.
    Sătenii îmbracă şi astăzi portul popular, duminica la biserică, de sărbători, femeile în vârstă poartă zilnic îmbrăcămintea tradiţională. Din păcate tinerii îl poartă doar cu ocazia confirmării, la Crăciun, de Paşti şi Rusalii. În Viştea sunt în prezent aproximativ patruzeci de variante de port popular, alese în funcţie de vârstă, anotimp, ocazie, reflectând gustul purtătorului.
Ne-am îndreptat spre casa doamnei Erzebet Szekey în vârstă de 78 de ani, însoţiţi de doamna Eszter care a fost ghidul nostru, deoarece majoritatea localnicilor, în special femeile în vârstă nu cunosc limba română. Am găsit-o lucrând la confecţionarea unui podoabe  pentru cap  numită parta, comandată de familia unei fetiţe de 4 ani. Familia respectivă ţine foarte mult ca fiica lor să aibă asigurată din timp zestrea, în cazul în care doamna Erzebet nu mai poate lucra.
    Partaua se confecţionează din carton învelit cu pânză albă şi roşie, garnisită cu catifea, apoi cusută cu mărgele albe. În interiorul piesei se brodează cu mărgele mici iniţialele fetei şi anul confecţionării. Pe spate, se atârnă două sau trei rânduri de panglici colorate. La confirmare, fetele se îmbracă în alb, ceea ce conferă portului un fast deosebit. Doamna  Szekey lucrează de la vârsta de 16 ani, şi a confecţionat, la comandă, peste 500 de partale pentru fetele din sat şi din zona Clujului. La întrebarea noastră daca ar vrea să transmită meşteşugul mai departe, ne-a mărturisit cu lacrimi în ochi, că acesta este pe cale de dispariţie, deoarece puţine fete mai poartă la confirmare această podoabă.
Cercetarea noastră s-a încheiat la doamna Ibolya Barta, recunoscută prin meşteşugul broderiei pe pieptarele bărbăteşti şi broderiei după desen pe fustele din pânză albă, plisate mărunt numite  „muszuj” sau „bagazia” confecţionate din satin negru (sau altă nuanţă închisă), având la poale – pe dos – o tivitură lată (cca. 20 cm) din postav roşu, galben sau verde (după vârstă sau ocazie).
       Această fustă plisată mărunt, despicată în faţă, se poartă cu colţurile din faţă ridicate şi prinse la brâu sub şorţ. În faţă se leagă şorţul, în colorit divers, compus din trei foi de material industrial. Populaţia maghiară din Viştea a păstrat în propria cultură populară elemente arhaice precum şi trăsături ale stilului Renascentist din Ungaria, după cum se observă pe costumele şi broderiile din  sat. De asemenea, au păstrat funcţia complexă a hainei, aceea de a indica vârsta, sexul, profesia, condiţia materială şi naţionalitatea purtătorului. Trebuie menţionată influenţa pe care a avut-o arta populară românească şi săsească asupra celei maghiare, rezultând piese unice, bogate artistic dar şi funcţional.  
     În ziua de 20 februarie 2009 în satul Viştea, comuna Gârbău a avut loc „Spectacolul interetnic de folclor şi joc în sat”, eveniment organizat de Consiliul Judeţean Cluj şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, cu sprijinul Complexului Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu. Astfel, dl. prof. dr. Corneliu Ioan Bucur, directorul muzeului şi preşedintele Academiei Artelor Tradiţionale din România a avut deosebita onoare de a primi în cadrul acestei „academii a satului românesc” cinci valori a  artei populare maghiare: Eszter Sallos (broderie), Gergely Katalin (broderie), Barta Ibolya (broderie), Szekey Erzsebet (broderie) şi Andras Janosne (rapsod popular).

                                                                                           Camelia Ştefan
Karla Roşca  

Noi oportunități de vizitare (gratuită) a Muzeului ”ASTRA”

Începând cu data de 23 februarie 2009, Complexul Național Muzeal ”ASTRA” oferă oportunitatea vizitării gratuite a unităților sale tuturor elevilor din județ (cu excepția celor din municipiul Sibiu, pe considerentul că aceștia nu mai fac cheltuiala suplimentară a deplasării la Sibiu).

Cadrele didactice care însoțesc grupurile de elevi au și ele intrarea liberă, iar pentru vizitele individuale sau familiale au posibilitatea achiziționării unui abonament la preț redus (20 de lei/an).

Toate categoriile de public vor avea intrarea liberă la Noaptea Muzeelor, la Ziua Internațională a Muzeelor și la Ziua Porților Deschise (prima sâmbătă din luna august – în acest an 8 august), de Ziua Națională a României (1 decembrie) și în alte zile de importanță națională sau internațională, care vor fi anunțate la începutul săptămânilor respective. Este dorită participarea publicului larg la vernisajele tuturor expozițiilor temporare, cu atât mai mult cu cât intrarea este liberă.

Beneficiază de intrarea liberă angajații muzeelor, persoanele cu dizabilități, copiii cu vârste până la 6 ani, pensionarii cu retribuții mici (sub 600 de lei/ lună), șomerii, veteranii, foștii deținuți politici, persoanele rănite în timpul Revoluției, elevii din familiile defavorizate (profesorul însoțitor trebuie să depună o declarație olografă în acest sens.

Vizitarea gratuită a Muzeului în aer liber este posibilă pentru toate categoriile de public în zilele de luni, fără vizitarea interioarelor, supraveghetorii fiind liberi (se plătesc însă servicii suplimentare precum parcarea, taxa de fotografiat sau de filmat).

Biroul de presă al C.N.M. ”ASTRA”

Cadouri de Dragobete şi de Marţişor la Galeria Anotimpurilor

”Galeria anotimpurilor”, situata la parterul ”Casei Artelor”, langa librarie, îsi asteapta vizitatorii cu o tematica noua, specifica primaverii. Jucarii ecologice: fluierici de ceramica, cosulete de papura si panusi de porumb, papusule-perechi, inimioare din flori de panus, piese de ceramica (obiecte decorative, miniaturi), animalute din papura, litere sculptate în os si lemn, cosuri de flori, palariute populare în miniatura (comanacul din zona Sibiului, palaria de barbat din Bistrita) martisoare din ceramica, margele (din cele folosite pentru confectionarea zgardanelor de port din Bistrita si Maramures), lemn, os, textile, papura.

Marţişorul- simbolicul calendar alb-roş care împleteşte zilele anului- este reprezentat sub diferite forme tradiţionale: nelipsitul hornar sau trifoi cu patru foi, aducatoare de noroc şi sanatate celor ce le poarta, dar şi sub forma altor simboluri ale primaverii, precum: ghiocei sculptaţi în lemn, coşuleţe împletite din fibre vegetale, pline cu flori multicolore sau alte obiecte tradiţionale sau de inspiraţie tradiţionala (miniaturi de tot felul, papuşi din lana îmbracate în port popular) avand firul bicolor ataşat, care pot constitui oricand un Marţişor pentru cei dragi.

Oferta Galeriilor de Arta Populara este, ca de fiecare data, generoasa, obiectele expuse spre vanzare reconstituind cu fidelitate ambianţa lumii tradiţionale, întotdeauna strans legata de ritmurile naturii. (Ioana Luca)

Declaraţii de dragoste în Dumbrava Sibiului

De Dragobete, în 24 februarie, tinerii îndragostiţi sunt invitaţi sa-şi exprime sentimentele de dragoste în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului. Intrarea cuplurilor este gratuita (liceeni si studenti) cu o singura condiţie: aceştia sa-şi declare dragostea, reciproc. Cele mai frumoase declaraţii de dragoste vor fi rasplatite prin plimbari cu trasura.

În calendarul popular romanesc apare ca şi sarbatoare a iubirii, similara sarbatorii de împrumut, Sfantul Valentin, Dragobetele. Pe vremuri, 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primaverii, ziua cand natura se trezeşte, ursul iese din barlog şi pasarile îşi cauta cuiburi. Oamenii, în special tinerii trebuiau sa participe şi ei la bucuria naturii, sarbatorind astfel, Dragobetele (Ziua Îndragostiţilor, Cap de primavara, Logodnicul Pasarilor).
Divinitate mitologica similara lui Eros, zeul iubirii în mitologia greaca sau lui Cupidon, zeul iubirii în mitologia romana, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei. Acesta reprezinta, în opoziţie cu baba Dochia, principiul pozitiv, fiind purtatorul dragostei şi al bunei dispoziţii. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, romanii au transformat Dragobetele în protectorul iubirii.
De Dragobete, fetele şi baieţii se întalnesc pentru ca iubirea lor sa ţina tot anul, precum a pasarilor ce se "logodesc" în acesta zi. Tot în aceasta zi se fac legaminte de prietenie. Obiceiul cere ca tinerii sa schimbe vorbe de dragoste pentru a le merge bine şi a fi iubiţi tot anul. Daca timpul este favorabil, fetele şi baieţii se aduna în cete şi merg în padure pentru a culege ghiocei, viorele şi tamaioare. Florile sunt folosite pentru farmece şi descantece în timpul anului sau sunt facute buchete şi date pe apa Tradiţia spune ca împreunarea florilor surori, vitregite de natura sa nu se întalneasca niciodata, echivala cu o fapta buna. La pranz, fetele încep sa coboare spre sat în fuga, aceasta goana fiind numita "zburatorit". Fiecare baiat urmareşte fata care îi place. Daca flacaul este iute de picior şi fetei îi place respectivul urmaritor, atunci are loc o sarutare în vazul tuturor. Sarutul reprezinta logodna ludica a celor doi, cel puţin pentru un an de zile. De multe ori astfel de logodne veneau înaintea logodnelor adevarate. Comunitatea este foarte interesata de ce se întampla în aceasta zi, deoarece astfel puteau afla la ce nunţi vor merge toamna. Dupa-amiaza are loc petrecerea, unde toata lumea, fie ca are pereche, sau nu, danseaza, canta şi se simte bine, întrucat se spune ca tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au vazut macar o persoana de sex opus nu-şi vor mai gasi pereche tot restul anului. Femeile obişnuiesc sa atinga un barbat din alt sat, ca sa fie dragastoase tot anul. Din zapada netopita pana la Dragobete (se spunea ca e "nascuta din surasul zanelor"), fetele şi nevestele îşi fac rezerve de apa cu care se spala în anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumuseţii. "Dragobetele saruta fetele!" – se mai aude parca şi acum, ca un ecou , îndemnul la dragoste, prin satele noastre romaneşti… (Daniela Muntean)

Ctitori pentru o biserica

Ţinand cont de capriciile vremii, în luna decembrie 2008, cu un efort exemplar din partea specialiştilor Departamentului de conservare-restaurare C.N.M. „ASTRA” Sibiu, s-a realizat demontarea şi transferul la Sibiu, a bisericii cu Hramul „Înalţarea Domnului şi Sfantul Gheorghe”, monument istoric din sec. al XVIII-lea, din localitatea Comaneşti, jud. Gorj. Biserica era grav avariata în urma unui incendiu care a distrus parţial acoperişul lacaşului de cult, lasand sa patrunda în interior intemperiile vremii.

Comunitatea locala, mult prea mica, îmbatranita şi saraca, nu a mai reuşit sa întreţina biserica, situata pe o panta în cimitirul satului, situaţie care ar fi condus în scurt timp la distrugerea ei totala.

Cu acordul enoriaşilor, a Mitropoliei Olteniei, a Direcţiei pentru Cultura, Culte şi Patrimoniu Cultural şi Primariei din Targu Carbuneşti, dupa întocmirea documentaţiei ştiinţifico-tehnice de transfer, a avut loc demontarea tuturor elementelor constructive, precum şi protejarea frumoasei fresce pictate pe catapeteasma din zidaria de caramida. Extragerea frescei de pe catapeteasma, în vederea reamplasarii în biserica (dupa reconstrucţia acesteia) se va face dupa încalzirea vremii, cu ajutorul unei firme specializate (S.C. Cons-Art SRL) din Craiova, sub conducerea expertului restaurator pictura doctor Octavian Ciocşan.

Din cauza problemelor financiare abatute în acest an asupra Romaniei, ne aflam în imposibilitatea continuarii lucrarilor de extracţie a frescei precum şi de reconstrucţie a monumentului în muzeu. În acest context facem un apel calduros tuturor celor care pot sa contribuie la înalţarea acestei bijuterii de arta şi cultura religioasa, sa ne contacteze pentru a ctitori împreuna un monument valoros, reprezentativ pentru arhitectura gorjana din sec. al XVIII-lea.

Va mulţumim pentru sprijinul acordat,

Dir. gen. adj.

Şef Dep. conservare-restaurare din C.N.M. „ASTRA”

Olaru Valeriu

Dragobetele - sarbatoarea dragostei la români

În calendarul popular românesc apare ca şi sărbătoare a iubirii, similară sărbătorii de împrumut, Sfântul Valentin, Dragobetele. Pe vremuri, 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog şi păsările îşi caută cuiburi. Oamenii, în special tinerii trebuiau să participe şi ei la bucuria naturii, sărbătorind astfel, Dragobetele (Ziua Îndrăgostiţilor, Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor). Divinitate mitologică similară lui Eros, zeul iubirii în mitologia greacă sau lui Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei. Acesta reprezintă, în opoziţie cu baba Dochia, principiul pozitiv, fiind purtătorul dragostei şi al bunei dispoziţii. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transformat Dragobetele în protectorul iubirii. De Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se "logodesc" în acesta zi. Tot în această zi se fac legăminte de prietenie. Obiceiul cere ca tinerii să schimbe vorbe de dragoste pentru a le merge bine şi a fi iubiţi tot anul. Dacă timpul este favorabil, fetele şi băieţii se adună în cete şi merg în pădure pentru a culege ghiocei, viorele şi tămâioare. Florile sunt folosite pentru farmece şi descântece în timpul anului sau sunt făcute buchete şi date pe apă Tradiţia spune că împreunarea florilor surori, vitregite de natură să nu se întâlnească niciodată, echivala cu o faptă bună. La prânz, fetele încep să coboare spre sat în fugă, aceasta goană fiind numită "zburătorit". Fiecare băiat urmăreşte fata care îi place. Dacă flăcăul este iute de picior şi fetei îi place respectivul urmăritor, atunci are loc o sărutare în văzul tuturor. Sărutul reprezintă logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile. De multe ori astfel de logodne veneau înaintea logodnelor adevărate. Comunitatea este foarte interesată de ce se întâmplă în această zi, deoarece astfel puteau afla la ce nunţi vor merge toamna. După-amiaza are loc petrecerea, unde toata lumea, fie că are pereche, sau nu, dansează, cântă şi se simte bine, întrucât se spune că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoana de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului. Femeile obişnuiesc să atingă un bărbat din alt sat, ca să fie drăgăstoase tot anul. Din zăpada netopită până la Dragobete (se spunea că e "născută din surâsul zânelor"), fetele şi nevestele îşi fac rezerve de apă cu care se spală în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii. "Dragobetele sărută fetele!" – se mai aude parcă şi acum, ca un ecou , îndemnul la dragoste, prin satele noastre româneşti… (Daniela Muntean)

Salvgardarea patrimoniului cultural. Reamenajarea Muzeului de istorie "Valea Hârtibaciului" din Agnita

Într-o lume subjugată de omniprezenţa tehnologiilor, cultura populară, transmisă pe cale orală, din generaţie în generaţie, fie ea simplă sau sincretică, este grav ameninţată. Pentru a o salva de la dispariţia progresivă, mobilizarea generală este pe deplin justificată. Pornind de la această premisă, problematica abordată de-a lungul timpului de specialişti din cadrul Complexului Naţional Muzeal "ASTRA" privind salvgardarea patrimoniului cultural - material şi imaterial se argumentează prin realizări concrete, cum este cazul campaniei desfăşurate (în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Sibiu) în anul 2004 la nivelul muzeelor săteşti şi orăşeneşti din judeţul Sibiu, în vedere analizării existenţei şi stării de conservare a patrimoniului. În acest context se încadrează situaţia muzeului orăşenesc din Agnita, judeţul Sibiu.

Primăria oraşului Agnita adepus, în anul 2007, un proiect de finanţare, prinProgramul Operaţional Regional (POR), pentru reabilitarea centrului istoric, în care este cuprinsă şi restaurare clădirea Muzeului de Istorie „Valea Hârtibaciului". Un al doilea proiect urmează a fi demarat în perioada imediat următoare pentru reamenajarea spaţiului muzeal existent.

Primăria nu deţine fondurile necesare pentru a acoperi cheltuielile de reamenajare a spaţiilor de expunere, restaurare a pieselor, şi nici personal de specialitate pentru a putea demara un nou proiect tematic. În acest context, directorul general al Complexului Naţional Muzeal "ASTRA" prof. dr. Corneliu Ioan Bucur, a avut iniţiativa de a sprijini Primăria din Agnita, propunând un proiect de colaborare, având ca finalitate organizarea unui "nou" muzeu şi a promovarea civilizaţiei multietnice a Văii Hârtibaciului. Un prim pas a constat din salvarea de la degradarea organică a unui număr de 3 lăzi de cereale de tip Brădeni (secolul al XVI- lea) prin restaurarea acestora de către specialiştii Laboratorului Zonal de Conservare şi Restaurare al Muzeului "ASTRA".

Organizarea unui muzeu la începutul secolului XXI impune o regândire a reprezentării unei identităţi locale, a unei zone fără a fi trecute cu vederea problemele lumii contemporane. În acest sens, situaţia existentă la Agnita, starea de degradare avansată a patrimoniului muzeal şi arhitectural, nevoia de reamenajare expoziţională, ne-a creat posibilitatea de a regândi un nou concept tematic pornind de la ideea de ilustrare a identităţii culturale a Văii Hârtibaciului ca vector de expunere a civilizaţiei milenare din acest areal.

Aşezări străvechi, cu minunate tradiţii, satele din zona Văii Hârtibaciului adăpostesc certe dovezi de viaţă şi cultură, încă din cele mai vechi timpuri. Mărturiile etnografice transmise până în zilele noastre completează documentele arheologice şi istorice locale, putând oferii vizitatorului nu numai o imagine despre locuitorii acestor meleaguri, ci şi un deosebit prilej de contemplare şi satisfacţie artistică. Sunt numai câteva din considerentele care fundamentează necesitatea transformării profilului muzeului din Agnita, din istoric în etno-cultural. Acest deziderat implică în plan ştiinţific, nevoia unei cercetări interdisciplinare socio – etnografice interetnice în zonă - neexploatată îndeajuns, iar în plan muzeistic organizarea unui nou muzeu în care să fie reprezentate aceste fapte de cultură prin metode şi mijloace muzeo-tehnice moderne, care să propulseze la un înalt nivel interesul asupra acestei zone, care deşise află în centrul geografic al ţării, este extrem de izolată.

Camelia Ştefan, Muzeul de Etnografie Săsească „Emil Sigerus"

Dragobete și Mărțișor în Galeria Anotimpurilor

Muzeul "ASTRA" a convins Primăvara să vină mai devreme, oferindu-i ca sălaş Galeria Anotimpurilor, din incinta Casei Artelor. Toate artefactele regăsite în acest cadru creează o atmosferă de poveste primăvăratică, o lume mitică în care Dragobete, Baba Dochia şi Mărţişor îşi fac simţită prezenţa şi te îndeamnă să îţi lepezi cojoacele şi să revii la viaţă. Astfel, veţi descoperi o lume vivantă, în care cucul, personificare a dragostei, este în centru, migălos dantelat din lemn, sau modelat din lut (având şi rolul de fluierice cu apă), dar şi sub formă de jucării ecologice.

Mărţişorul- simbolicul calendar alb-roş care împleteşte zilele anului- este şi el reprezentat sub diferite forme tradiţionale: nelipsitul hornar sau trifoi cu patru foi, aducătoare de noroc şi sănătate celor ce le poartă, dar şi sub forma altor simboluri ale primăverii, precum: ghiocei sculptaţi în lemn, coşuleţe împletite din fibre vegetale, pline cu flori multicolore sau alte obiecte tradiţionale sau de inspiraţie tradiţională (miniaturi de tot felul, păpuşi din lână îmbrăcate în port popular) având firul bicolor ataşat, care pot constitui oricând un Mărţişor pentru cei dragi.

Oferta Galeriilor de Artă Populară este, ca de fiecare dată, generoasă, obiectele expuse spre vânzare reconstituind cu fidelitate ambianţa lumii tradiţionale, întotdeauna strâns legată de ritmurile naturii.

Vă invităm să descoperiţi Primăvara, la Galeria Anotimpurilor (Piaţa Mică, Nr. 21), începând cu data de 10 februarie. (Muzeograf Dana Botoroagă)

Expoziţie „Atenţie, ţigani! Istoria unei neînţelegeri” la Helsinki

În perioada 10 februarie – 30 august 2009, la Helsinki, Finlanda se va desfăşura o expoziţie despre istoria şi cultura romilor din Europa, intitulată, în mod provocator: “Watch out, Gypsies! The History of a Misunderstanding” („Atenţie, ţigani! Istoria unei neînţelegeri”), eveniment la care participă şi Complexul Naţional Muzeal ASTRA. Este o expoziţie itinerantă, aflându-se la a doua ediţie, prima dată desfăşurându-se în 2007, la Luxembourg; la această manifestare colaborează câteva muzee din Europa, precum cel din Finlanda, România, Luxembourg, Franţa, Cehia, Germania, Spania,. Conţinutul şi designul prezentării sunt inovative şi încurajează vizitatorul să-şi studieze propriile temeri şi prejudicii.

Tema acestei expoziţii internaţionale este de interes actual şi în Finlanda, unde oamenii au realizat în ce situaţie se află mulţi dintre romii europeni.

Muzeul sibian va fi reprezentat la deschiderea acestei expoziţii de Oana Burcea, muzeograf specializat în cultura şi civilizaţia romilor.