Expozitie: Europa - O casa comuna
Complexul Naţional Muzeal „ASTRA” Sibiu, în colaborare cu Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” Bucureşti, organizează în perioada 9 – 24 mai 2009 expoziţia, Europa – o casă comună. Arhitectură Tradiţională.
Expoziţia cuprinde o selecţie de 51 de fotografii realizate de prof. dr. Max Gschwend, în perioada 1982-2002, având ca subiect arhitectura tradiţională din Europa – atât cea reprezentată în muzeele în aer liber, cât şi cea identificată in situ. Pentru prima dată, expoziţia a fost organizată de Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, la Palatul Parlamentului, Sala “Constantin Brâncuşi”, în anul 2003.
Profesorul şi antropologul elveţian, Max Gschwend (n. 13 iulie 1916), a făcut studiile şi doctoratul (1945) la Universitatea din Basel. A predat cursuri privind arhitectura vernaculară şi habitatul la aceeaşi universitate şi la Şcoala Politehnică Elveţiană din Zürich (1969 – 1984). În calitate de director al Cercetătorilor casei ţărăneşti din Elveţia a efectuat cercetări ample în Elveţia (1947 – 1988) şi a coordonat publicarea seriei de lucrări Les Maisons rurale en Suisse (34 volume apărute până astăzi). A publicat peste 250 de studii ştiinţifice privind arhitectura vernaculară, habitatul şi siturile istorice. Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi, dr. Max Gschwend este membru de onoare al “Societé Suisse des Traditions Populaires“, al “Comité International de l’Architecture Vernaculaire ICOMOS “ şi al “Geographische Ethnologische Gesellschaft Basel“ .
Vă invităm, sâmbătă, 9 mai 2009, orele 11.00, în Piaţa Mică nr. 11, să celebrăm împreună Ziua Europei, prin vernisarea expoziţiei de fotografie realizată de Max Gschwend, Europa – o casă comună. Arhitectură Tradiţională.
Dacă veţi ajuge în expoziţie după ora vernisajului, veţi putea viziona filmul 1900-1990 Legenda secolului. Studioul „ASTRA Film” vă propune un film excepţional care prezinta cele mai mari etape ale istoriei secolului al XX-lea.
În anul 2009 Ziua Europei are ca motto sintagma Tu decizi!
Tu decizi..., tu – OM al secolului XXI, într-un an al Inovaţiei şi Creativităţii, Tu decizi... ce vrei să însemne această expoziţie - Europa – o casă comună.
Tu decizi... Tu ai puterea de a alege... Noi îţi oferim căile...
În mitologia Greciei antice, Europa a fost o prinţesă feniciană pe care Zeus a răpit-o după ce a luat infăţişarea unui taur de un alb strălucitor. Pentru Homer, Europa (greacă Εὐρώπη, Eurṓpē) era numele reginei Cretei din mitologie, şi nu, încă, o denumire geografică. Mai târziu, Europa făcea referire la zona central-nordică a Greciei, iar din jurul anului 500 î.Hr. termenul a fost extins pentru a face referire şi la teritoriile din nord. Numele grecesc „Europa” are o origine incertă. O ipoteză sugerează originea cuvântului de la cuvintele greceşti întins (eur-) şi ochi (op-, opt-), iar de aici Eurṓpē…
În mod constant, aproape banal, considerăm că pentru fiecare există o funcţionalitate universală a locuirii. În acest context locuirea este percepută ca sedentarizare a unui câmp vizual, ca fixare civilizatoare a unei privelişti sau domesticire a unui peisaj în care utilul şi agreabilul s-au combinat în proporţii armonioase. Însă, omul este, obligatoriu, un localnic – un ocupant al unui loc, fundament al existenţei şi oglindă a sufletului.
Martin Heidegger scria într-un eseu a locui înseamnă a fi. Aşadar a exista implică inserarea într-un spaţiu, ocuparea coordonatelor unui loc. În limba germană bauen are înţelesul de a locui, iar bauen, baun, bhu sunt formele ce au dat ich bin, du bist – eu sunt, tu eşti. Corespondenţe se găsesc şi în limba greacă - oikein, naiein, demein au sensul de durată, stabilitate, sau în slava veche – jiţi, jivoiu ce exprimă verbele a locui şi a fi viu.
Casa necesită o abordare enciclopedică, interdisciplinară – arheologică, istorică, lingvistică, etnografică, artistică, sociologică, filosofică, religioasă, antropologică, arhitectonică, tehnică, etc, singura în măsură să dea un răspuns adecvat.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române casa este: o clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului; încăpere specială într-o clădire având o anumită destinaţie; cameră, odaie; totalitatea celor care locuiesc împreună; familie; dianstie; căsnicie; menaj; nume dat unor instituţii, aşezăminte, firme; cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele tipografice de acelaşi fel; dulap sau lădiţă din fier în care sunt ţinuţi bani, fârtii de valoare, etc.; masă, pupitru, birou dintr-un magazin unde se achită costul cumpărăturilor; boală a vinurilor, pe care acesta o capătă când ajunge în contact cu aerul şi care se caracterizează prin tulburare şi prin schimbarea culorii.
Într-o “poetică a spaţiului” casa este un semn, un simbol, un mit. Casa este povestea lui acasă, lui acel acasă al fiecărui dintre noi. Casa este spaţiul ce adăposteşte sacrul şi profanul, viaţa privată ferită de viaţa colectivă, odihna îndepărtată de teamă. Fiinţa umană nu poate fi concepută în afara unei case: casa terestră – clădire din pământ, lemn sau piatră în care arde, protector, focul sacru al familiei; casa astrală – prezintă configuraţia zodiacală proprie fiecărei naşteri; casa sacrală – biserica înăuntru căreia ruga sau ofranda votivă solemnizează gestul zilnic în numele sărbătorii şi al pocăinţei; casa funerară – punctul final al riturilor de trecere; casa cerească – casa Tatălui.
Ştim că “o casă şi o avere sunt moştenire de la părinţi (…) şi prin înţelepciune se ridică o casă şi prin bună chibzuială se întăreşte (Pilde XIX, 14, XXIV, 13). Vechiul Testament ne descrie întâia casă – Paradisul. Neputând să depăşească umanul, cuplul primordial trebuie să apuce calea exilului. Începe astfel căutarea spre accederea la spaţiul-matrice. Aceste itineraii se fac, însă, pe orizontală. Jertfa Mântuitorului, trimis de Tatăl Creator în spaţiu terestru, deschide Calea spre acasă.
Ce înseamnă acasă? Acasă este şi conştiinţa sutructurantă a propriului sine, Cuvântul, în sine, este polisemic, cu înţelesuri stratificate sau convergente. Acasă este un adverb, provenit din latinescul ad casa. Înţelesul termenului se înscrie în aria semantică a cuvântului casă, cu toate nuanţele: domiciliu, punct central, teritoriu, dinastie, familie, gospodărie organizată.
Foarte des are semnificaţia de domiciliu, gospodărie: “Ipate îşi fură copilul din covăţică şi fuge cu dânsul acasă” sau “Nu ştia sărmanul Harap Alb, ce-l aşteaptă acasă” (Ion Creangă); “Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”, “Lânoasă şi lăptoasă/ Să vie devreme acasă”, “Pretutindeni e bine, dar acasă e mai bine”, “Ce folos că trag acasă?/ Că n-am nevastă frumoasă” (proverbe şi zicători), “De ce m-aţi dus de lângă voi?/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug/ Să fi rămas acasă” (Octavian Goga).. Acasă este locul intimităţii: “Toate stau la locul lor:/ piatră, floare şi ulcior,/ vatră şi amnar şi iască,/ Asta-I legea tuturor,/ Zări să-şi facă din pridvor,/ să se simtă bine-acasă” (Lucian Blaga).
Europa devine, şi prin aceste imagini, o casă comună, o casă unde orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e mai frumos. Aceasta vine aşa, din duhul strămoşilor.
Profesorul şi antropologul elveţian, Max Gschwend (n. 13 iulie 1916), a făcut studiile şi doctoratul (1945) la Universitatea din Basel. A predat cursuri privind arhitectura vernaculară şi habitatul la aceeaşi universitate şi la Şcoala Politehnică Elveţiană din Zürich (1969 – 1984). În calitate de director al Cercetătorilor casei ţărăneşti din Elveţia a efectuat cercetări ample în Elveţia (1947 – 1988) şi a coordonat publicarea seriei de lucrări Les Maisons rurale en Suisse (34 volume apărute până astăzi). A publicat peste 250 de studii ştiinţifice privind arhitectura vernaculară, habitatul şi siturile istorice. Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi, dr. Max Gschwend este membru de onoare al “Societé Suisse des Traditions Populaires“, al “Comité International de l’Architecture Vernaculaire ICOMOS “ şi al “Geographische Ethnologische Gesellschaft Basel“ .
Vă invităm, sâmbătă, 9 mai 2009, orele 11.00, în Piaţa Mică nr. 11, să celebrăm împreună Ziua Europei, prin vernisarea expoziţiei de fotografie realizată de Max Gschwend, Europa – o casă comună. Arhitectură Tradiţională.
Dacă veţi ajuge în expoziţie după ora vernisajului, veţi putea viziona filmul 1900-1990 Legenda secolului. Studioul „ASTRA Film” vă propune un film excepţional care prezinta cele mai mari etape ale istoriei secolului al XX-lea.
În anul 2009 Ziua Europei are ca motto sintagma Tu decizi!
Tu decizi..., tu – OM al secolului XXI, într-un an al Inovaţiei şi Creativităţii, Tu decizi... ce vrei să însemne această expoziţie - Europa – o casă comună.
Tu decizi... Tu ai puterea de a alege... Noi îţi oferim căile...
În mitologia Greciei antice, Europa a fost o prinţesă feniciană pe care Zeus a răpit-o după ce a luat infăţişarea unui taur de un alb strălucitor. Pentru Homer, Europa (greacă Εὐρώπη, Eurṓpē) era numele reginei Cretei din mitologie, şi nu, încă, o denumire geografică. Mai târziu, Europa făcea referire la zona central-nordică a Greciei, iar din jurul anului 500 î.Hr. termenul a fost extins pentru a face referire şi la teritoriile din nord. Numele grecesc „Europa” are o origine incertă. O ipoteză sugerează originea cuvântului de la cuvintele greceşti întins (eur-) şi ochi (op-, opt-), iar de aici Eurṓpē…
În mod constant, aproape banal, considerăm că pentru fiecare există o funcţionalitate universală a locuirii. În acest context locuirea este percepută ca sedentarizare a unui câmp vizual, ca fixare civilizatoare a unei privelişti sau domesticire a unui peisaj în care utilul şi agreabilul s-au combinat în proporţii armonioase. Însă, omul este, obligatoriu, un localnic – un ocupant al unui loc, fundament al existenţei şi oglindă a sufletului.
Martin Heidegger scria într-un eseu a locui înseamnă a fi. Aşadar a exista implică inserarea într-un spaţiu, ocuparea coordonatelor unui loc. În limba germană bauen are înţelesul de a locui, iar bauen, baun, bhu sunt formele ce au dat ich bin, du bist – eu sunt, tu eşti. Corespondenţe se găsesc şi în limba greacă - oikein, naiein, demein au sensul de durată, stabilitate, sau în slava veche – jiţi, jivoiu ce exprimă verbele a locui şi a fi viu.
Casa necesită o abordare enciclopedică, interdisciplinară – arheologică, istorică, lingvistică, etnografică, artistică, sociologică, filosofică, religioasă, antropologică, arhitectonică, tehnică, etc, singura în măsură să dea un răspuns adecvat.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române casa este: o clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului; încăpere specială într-o clădire având o anumită destinaţie; cameră, odaie; totalitatea celor care locuiesc împreună; familie; dianstie; căsnicie; menaj; nume dat unor instituţii, aşezăminte, firme; cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele tipografice de acelaşi fel; dulap sau lădiţă din fier în care sunt ţinuţi bani, fârtii de valoare, etc.; masă, pupitru, birou dintr-un magazin unde se achită costul cumpărăturilor; boală a vinurilor, pe care acesta o capătă când ajunge în contact cu aerul şi care se caracterizează prin tulburare şi prin schimbarea culorii.
Într-o “poetică a spaţiului” casa este un semn, un simbol, un mit. Casa este povestea lui acasă, lui acel acasă al fiecărui dintre noi. Casa este spaţiul ce adăposteşte sacrul şi profanul, viaţa privată ferită de viaţa colectivă, odihna îndepărtată de teamă. Fiinţa umană nu poate fi concepută în afara unei case: casa terestră – clădire din pământ, lemn sau piatră în care arde, protector, focul sacru al familiei; casa astrală – prezintă configuraţia zodiacală proprie fiecărei naşteri; casa sacrală – biserica înăuntru căreia ruga sau ofranda votivă solemnizează gestul zilnic în numele sărbătorii şi al pocăinţei; casa funerară – punctul final al riturilor de trecere; casa cerească – casa Tatălui.
Ştim că “o casă şi o avere sunt moştenire de la părinţi (…) şi prin înţelepciune se ridică o casă şi prin bună chibzuială se întăreşte (Pilde XIX, 14, XXIV, 13). Vechiul Testament ne descrie întâia casă – Paradisul. Neputând să depăşească umanul, cuplul primordial trebuie să apuce calea exilului. Începe astfel căutarea spre accederea la spaţiul-matrice. Aceste itineraii se fac, însă, pe orizontală. Jertfa Mântuitorului, trimis de Tatăl Creator în spaţiu terestru, deschide Calea spre acasă.
Ce înseamnă acasă? Acasă este şi conştiinţa sutructurantă a propriului sine, Cuvântul, în sine, este polisemic, cu înţelesuri stratificate sau convergente. Acasă este un adverb, provenit din latinescul ad casa. Înţelesul termenului se înscrie în aria semantică a cuvântului casă, cu toate nuanţele: domiciliu, punct central, teritoriu, dinastie, familie, gospodărie organizată.
Foarte des are semnificaţia de domiciliu, gospodărie: “Ipate îşi fură copilul din covăţică şi fuge cu dânsul acasă” sau “Nu ştia sărmanul Harap Alb, ce-l aşteaptă acasă” (Ion Creangă); “Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”, “Lânoasă şi lăptoasă/ Să vie devreme acasă”, “Pretutindeni e bine, dar acasă e mai bine”, “Ce folos că trag acasă?/ Că n-am nevastă frumoasă” (proverbe şi zicători), “De ce m-aţi dus de lângă voi?/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug/ Să fi rămas acasă” (Octavian Goga).. Acasă este locul intimităţii: “Toate stau la locul lor:/ piatră, floare şi ulcior,/ vatră şi amnar şi iască,/ Asta-I legea tuturor,/ Zări să-şi facă din pridvor,/ să se simtă bine-acasă” (Lucian Blaga).
Europa devine, şi prin aceste imagini, o casă comună, o casă unde orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e mai frumos. Aceasta vine aşa, din duhul strămoşilor.
Mirela Creţu,
Muzeograf
Muzeul „ASTRA”
Muzeograf
Muzeul „ASTRA”
Postări
Trimiteți un comentariu