Ceramica de Horezu

Olăritul, meşteşug de tradiţie milenară, a fost şi continuă să fie în anumite localităţi din România o activitate prosperă pentru o parte dintre meşterii locali. Din vremuri îndepărtate, olarii s-au recrutat din rândul agricultorilor care învăţau să modeleze vase doar ca activitate complementară. Treptat, în arta olăritului s-au specializat cei mai talentaţi locuitori ai satelor, ei reuşind să se impună prin meşteşugul pe care l-au preluat în familie de la parinţii şi bunicii lor.
„Ceramica de Hurez” a devenit demult o marcă. Centrul ceramic Horezu a fost şi continuă să fie un adevărat „lider” al creaţiei ceramice populare româneşti. Satul Olari din localitatea Horezu a fost cunoscut dintotdeauna ca specializat în ceramică. Olarii de la Horezu au lucrat mai întâi „vase de rând” pe care le vindeau la bâlciurile din zonă sau le livrau „chirigiilor” ca să le vândă în sate îndepărtate. De regulă, comerţul se făcea în natură, câteva vase în schimbul mălaiului, păsărilor sau animalelor. Denumirea „vase de rând” vine de la faptul de a fi fost folosite în viaţa de zi cu zi. Mai târziu folosinţa lor se restânge la cadrul ritual, fiind utilizate la pomeni sau „de moşi”. Vasele nu erau „decorate”, ci dor „stropite” : câteva pete de culoare făcute în smalţ. Vasele de larg consum, după cum trădează şi numele lor, trebuiau să fie bune şi uşor de folosit, să fie stabile şi să corespundă pretenţiilor igienice, dar pe lângă aceste însuşiri funcţionale trebuiau să placă ochiului şi să încânte sufletul. Înainte de război, vasele de rând par să fi constituit categoria de ceramică preponderentă la Horezu.
Vasele decorate cu „gaiţa” şi „cornul” - farfurii cu mărimi variate, „taiere” şi „ciorbalâce”, castroane de diferite dimensiuni, căni, ulcioare – reprezintă ceea ce cunoaştem noi astăzi ca fiind ceramica tradiţională de Horezu. Le recunoşti dintr-o privire după motivele pe care le regăseşti în fiecare casă din zonă şi, mai ales, după felul îngrijit de aranjare a ornamentelor pe vas.
În această lume a simbolurilor în care „cântă” în special cocoşul, trăiesc în armonie stelele, peştii, şerpii,copacii, apele cu valuri, oamenii şi florile. Cocoşul descinde de pe casele olteneşti, acolo unde îndeplinea o esenţială funcţie de avertisment: paznic solar împotriva necunoscutului, a nopţii şi somnului. Legenda spune că acesta era cel care îi trezea pe oameni în vremurile în care tehnica nu era atât de avansată şi, astfel, cocoşul a rămas emblema locului.
Asistăm la un fenomen universal de marketizare a tradiţiilor care reprezintă o adaptare a meşteşugarilor la condiţiile actuale de piaţă. Cu toate acestea, nu de puţine ori, constaţi cu tristeţe că modernismul tinde să "bată" tradiţia. (Olga Popa)